Atracții turistice - Curțile Zmeilor Tătăruși

      

     ,,Curțile Zmeilor” au fost utilizate în trecut și ca punct de observație. În acest loc, fiind cel mai înalt de pe întreg teritoriul comunei, se aprindea focul pentru a se anunța năvăliri pentru Valea Moldovei și Valea Siretului.

  

În rândul localnicilor circulă o legendă , cum că demult , prin pădurile de la Tătăruși se ascundeau niște tâlhari într-un loc mai înalt.

  Legenda spune că în zilele de sărbătoare în special , haiducii se năpusteau , mascați , în timpul horelor din sat și furau fetele frumoase . Pentru siguranța celor mici, bătrânii le spuneau acestora că în pădure trăiesc niște zmei care au niște curți.

  Datorită acestor legende, locul se numește „Curțile Zmeilor”

  Mai este de adăugat faptul că în acel loc există nite grote care în trecut puteau fi folosite ca adăpost , sau în același timp se bănuiește că ar putea fi un tunel care face legătura cu Mănăstirea Probota.

Legenda lui Tătăruș

  „ Se spune că, demult, cu sute de ani în urmă, când a tot stăpânitoarea acestor locuri era pădurea cu sălbăticiunile ei, și-au găsit loc de viețuire prin poieni și oamenii. Timpul se scurgea într-un alt ritm , urmându-și cursul său. Generații se nășteau și trăiau prin aceste locuri. Dar a venit o vreme când liniștea acestor oameni a fost tulburată pentru un timp. Peste aceste ținuturi, veneau ca o furtună ființe pe care ei nu le văzuseră i nici măcar nu le visaseră vreodată, oameni cu o înfățișare uricioasă și de o cruzime fără margini. Credeau bieții locuitori că Dumnezeu i-a pedepsit, aducând iadul pe aceste locuri atât de liniștite și tihnite.

La chip erau de o negreală îngrozitoare , aveau nu figură, ci s-ar putea zice , o grămadă fără forme de carne , cu doua mici puncte, în loc de ochi. Se spune că erau cruzi chiar u copiii lor, încă de la prima zi de naștere.

  Băieților le crestau obrajii cu cuțitul, ca înainte de a prima hrana laptelui să se desprindă să sufere de durere. De aceea, ajungeau la bătrânețe fără barba și fără frumusețea tânărului, căci fața crestată de fier pierdea, prin cicatrice, grația plăcută a bărbii, rămânând spâni. Mici de statură, dar limbuți, iuți în mișcări și repezi la călărie , cu umeri lați , purtând arcuri și săgeți. Nu se foloseau de foc în pregătirea hranei, carnea crudă o așterneau pe spatele calului, încălecau peste ea, și după ce o băteau bine, o mâncau nefriptă. Femeile îi atârnau de cele mai multe ori în care trase de boi. Unii dintre aceștia au trecut și prin părțile noastre, jefuind și ucigând pe cine întâlneau în cale. Nu le plăceau codrii întunecoși, să locuiască în ei, dar veneau pentru pradă și apoi se retrăgeau. De frica acestora, oamenii se ascundeau prin păduri, în locuri ferite și greu de pătruns. Când nu-i puteau găsi pe cei ascunși în pădure, șireți cum erau aceștia, începeau să-i strige pe nume: „Marie, Ioane, haideți, ieșiți c-au plecat tătarii!Haideți să mergem pe la casele noastre!” Cei care ieșeau, erau prinși i uciși pe loc. Legenda spune că așa a fost prins și acel tânăr, de către o hoardă tătărască. Dar văzându-i tătarii chipul frumos și tinerețea, s-au gândit să nu-l ucidă, ci să-l ia ca rob. După o vreme, tânărul fiind și isteț la minte, când într-o noapte străjile care îl păzeau au adormit, acesta a reușit să fugă și să se întoarcă la ai săi. Mare le-a fost bucuria sătenilor, când l-au văzut întreg, întors acasă. Atunci ei au început să-i spună în glumă ,,tătărușul” (adică cel care a scăpat de la tătari). Urmașii acestora s-au numit cu toții ,,tătăruși”, dând și numele satului în care au locuit”

         ( Legenda este culeasă de colonelul  Isticioaia, fiu al Tătăruși-ului, de la învățătorul Gheorghe Rugină, care a trăit ultima parte a vieții în București)