,,Satul nostru are o frumoasă aşezare, pe două dealuri, prin mijlocul cărora trece «pârăul satului» şi-i în apropiere de mânâstirea Probota, de care a şi ţinut moşia noastră până la secularizare",
,,Grosul mulţimii [satului - n.n.] este venit din Ardeal." ,,Dovadă că ei sunt din Ardeal veniţi, ne-o dă şi graiul." ,,Graiul Tătăruşenilor în privinţa rostirii unor cuvinte şi pe une locuri şi în privinţa întonării, este deosebit de al satelor de pria prejur."
Alexandru Vasiliu a început şcoala primară în satul Tătăruşi, iar din anul 1886 o va continua la Şcoala primară nr. 1 din Fălticeni. După doi ani trece la Gimnaziul din acest oraş, iar apoi la Şcoala normală ,,Vasile Lupu" din Iaşi
Alexandru Vasiliu - îndrăgostit de cântecele noastre populare încă din copilărie, cum vom vedea mai jos - se hotărăşte în vremea când era elev să culeagă şi să publice folclor:
,,În decembrie 1894, pe când eram în cel de pe urmă an al Şcoalei normale «Vasile Lupu» din Iaşi, ne-am sfătuit vreo câţiva colegi de clasă, ca după vacanţă... să venim cu câte un mănunchi de cântece poporane, spre a putea alcătui un volum, care să se tipărească. M-am apucat şi eu de lucru, şi deci, din seara de 5 ianuarie 1895, am început a strânge cântece".
Devenit învăţător, Alexandru Vasiliu va face parte din rândul acelor destoinici dascăli, care se vor dedica cu trup şi suflet luminării tinerelor generaţii, dascăli despre care scriitorii noştri clasici, îndeosebi, vor rosti cuvinte de laudă. Concomitent cu munca depusă în procesul de învăţămînt el îşi va consacra timpul liber merituoasei sale pasiuni: creaţia populară. În aceeaşi prefaţă a volumului Cântece, urături şi bocete de-ale poporului Alexandru Vasiliu va mărturisi:
,,Eu, fiind fiu de sătean, trăind intre săteni, suferind amarul lor, bătându-mă şi pe mine multe vânturi, încă de când eram copil mic, am învăţat a cânta, şi din copilărie am prins dragoste de cântecele de jale, care - cântate la socoteala lor - îmi umpleau ochii de lacrămi".
,,Cele dintâi [cântece - n.n.] cari le-am adunat sunt de la o vară a mea - Ruxanda lui Toader N. Mafteiu. Cânta frumos în copilărie." ,,După ce în octombrie 1895 am intrat ca învăţător la şcoala din satul meu, m-am pus pe lucru şi am tot strâns: azi o leacă, mâine o leacă de material folcloric, dându-i - parte - spre publicare în Şezătoarea."
Materialelor publicate le va alătura noi culegeri şi astfel va ,,înmănunchea" un volum pe care îl va trimite, în vederea publicărli, Academiei Române.
În Raportul d-lui T. Maiorescu către Secţiunea literară a Academiei, aprobat la 25 martie 1908, referitor la volumul Cântece, urături şi bocete de-ale poporului, adunate de Alexandru Vasiliu..., se va menţiona:
,,Manuscriptul l-am primit de la unul din cei mai buni folclorişti români, d-l Gh..T. Kirileanu, care a însoţit trimiterea lui cu o scrisoare de cel mai mare interes.
Îmi permit a extrage din ea următoarele explicări asupra lucrării în chestie:
«Alăturatul manuscript cuprinde vreo 270 de cântece poporane, culese şi scrise precum se rostesc de învăţătorul Al. Vasiliu în comuna Tătăruşi de la câţiva moşnegi şi babe de acolo, îndeosebi de la Toader Mihai Buchilă.
Culegătorul, născut din părinţi ţărani din Tătăruşi, este unul din cei mai buni învăţători ai judetului Suceava, rămas simplu după vorbă, după port, cam în felul lui Creangă, a cărui rudă şi este. Dânsul s-a îndeletnicit în curs de mai bine de 10 ani cu această culegere a folclorului din satul său, care şi-a păstrat un caracter mai arhaic, fiind aşezat mai la o parte către vârful dealurilor din preajma mânăstirii Probota»."
Culegerea - precizează G. T. Kirileanu – respectă cu fidelitate rostirea ţăranilor din aceste locuri şi de aceea uneori, mai ales în partea ei primă, e mai greoaier de citit: ,,E scrisă cât s-a putut mai aproape de chipul de rostire al sătenilor din Tătăruşi.". ,,Culegerea lui Al. Vasiliu este reproducerea cât mai apropiată a realităţii. Şi de aceea avem şi bucăţi greoaie, şi bucăţi care s-ar părea de prisos. Cred însă că tocmai acest fel, oarecum greoi de reproducere, are preţul său pentru cercetătorii amănunţiţi ai vechilor noastre elemente de cultură poporană. Într-un cântec, cam de rând în întregul lui, dai însă peste un cuvânt preţios prin vechimea lui, peste vreo comparaţie neaşteptată, peste vreo expresie scurtă, care încheagă când o simţire adâncă, când o cugetare aleasă.
Arătând dificultăţile pe care le întâmpină un culegător de folclor (alegerea subiectului, a momentului de dispoziţie - ,,cheful cântăreţului ori povestitorului ţăran" etc.), G. T. Kirileanu va mărturisi: ,,În acest scop d-l Al. Vasiliu a învăţat a cânta din fluier şi fluieraş, numai să se poată apropia şi mai mult de sufletul ţăranilor, de la care avea ceva de cules".
Titu Maiorescu, după lectura acestei ,,scrisori", încheia succint: ,,După explicările de mai sus din frumoasa scrisoare a d-lui Gh. Kirileanu, nu-mi rămâne decât a vă propune să încuviinţaţi tipărirea manuscriptului d-lui Al. Vasiliu în colecţia folcloristică a Academiei Române."
Dând curs favorabil acestei recomandări, Academia Română va publica, în 1909, în colecţia ,,Din viaţa poporului român", primul volum al lui Alexandru Vasiliu.
Volumul este însoţit, pe lângă Raportul lui Titu Maiorescu şi Prefaţa amintită şi de Câteva lămuriri asupra graiului din Tătăruşi în care, după ce dă o serie de explicaţii de ordin ortografic şi fonetic, Al. Vasiliu adaugă şi răspunsurile pe care le-a formulat, în anul 1884, la întrebările din Chestionarul lui B. P. Haşdeu trimis învăţătorilor.
Culegerea de Cântece, urături și bocete de-ale poporului, apărută în 1909, este împărțită în: ,,Cântece bătrânești", ,,Cântece voinicești", ,,Cântece cătănești", ,,Cântece de dragoste", ,,Cântece de jale", Cântece la nunți", ,,Cântece luătoare în râs", Cântece la beție", ,,Cântece felurite", ,,Urături la sfântul Vasile", ,,Bocete". Volumul se încheie cu un foarte util ,,Glosar" și ,,Ari", care au trimiteri la pagina unde se află versurile respective. Cele 43 ,,arii" care însoțesc textele - ,,notate" de Sofia Teodoreanu (născută Muzicescu), profesoară la Conservatorul din Iași - constituie o noutate, după cum specifică și Alexandru Vasiliu la p. XI a prefeței sale: ,,Din câte culegeri de poezii populare s-au tipărit până acum, la nici una n-am văzut alăturate și niște melodii poporane". ,,Melodiile toate-s din satul meu, Tătăruși." De asemenea, ,,toate cântecele, urăturile și bocetele din volumul de față sunt culese numai din comuna Tătăruși, jud. Suceava, și anume din satul Tătăruși".
După această indicație generală, folcloristul ne precizează sursele de unde a cules materialele: ,,Cum se vede din culegerea aceasta, cele mai multe cântece sunt scrise de la istețul moșneag Toader Mihai Buchilă, zis șsi Toader Cercel, din satul Tătăruși". Alexandru Vasiliu ne furnizează și câteva date asupra stării materiale a informatorului său: ,,Este un om nevoiaș, n-are vite de muncă, ci numai cu palmele se hrănește". Așadar rapsodul Toader Mihai Buchilă se alătură celorlalți cântăreți populari amintiți mai înainte: Mărcea Gluca (vezi Atanasie Marienescu), Petre Crețul Solcanul (vezi G. Dem. Teodorescu) și Oprea Lăutarul (vezi Grigore Tocilescu). Alte cântece Alexandru Vasiliu le-a cules de la Vasile Bădălău, decedat în aprilie 1902, de la moșneagul Toader a lui Vasile Ipate, mort în 1897, în vârstă de 106 ani s.a. Reproducem în continuare două scurte cântece, primul haiducesc - Măi teiule foaie latâ - în care se vede și înfrățirea haiducului cu natura, iar al doilea un cântec de dragoste - Frundzi verdi ș-on dudău.
,,Măi teiule foai latâ,
Nici un vânt sâ nu ti batâ,
Nici un vânt și nici o zlotâ.
Supt o poal' a di tei(u)
Di grè potârâ scăpăi" ...
(,,Auzită în fevruarie 1897, de la Toader M. Buchilă".)
,,Frundzi verdi s-on dudău,
Pi drumu cari mărg eu,
Nu-i fântâni, nici parău,
Nici apâ di heleșteu,
Sâ-m (ni) adăp murguiu meu,
Sâ ma plec sâ beu sâ eu.
Focu di la inimiorâ,
Nu mni-l poate stângi-o țarâ,
Numa puicuța-ntr-o sarâ."
(,,Auzit in decemvrie 1897, de la Gheorghe a lui Vasile Buchilă, în virstă de 50 ani".)
Desi piesele culese de Alexandru Vasiliu nu se ridică la un nivel artistic deosebit, și nici nu constituie rarități, decât în puține cazuri, ele sunt importante pentru că arată repertoriul unei regiuni într-o anumită etapă, constituie surse de informație pentru cercetători.
După alte două decenii de muncă folcloristică, Alexandru Vasiliu va publica, tot în colecția Academiei Române, un nou volum, cuprinzând de data aceasta povești și legende din satul său – Tătăruși. Pe prima pagină a volumului Povești și legende culese de Alexandru Vasiliu, învățător din Tătăruși (Iasi), Buc., 1928, se publică o fotografie în care sunt înfățișați ,,Moș Toader Cercel, povestitor din Tătăruși" și ,,Alexandru Vasiliu, învățător", ambii îmbrăcați în frumoase costume naționale.
Cele 31 de piese folclorice pe care le însumează volumul - 23 basme și 8 legende - sunt însoțite de note, glosar și de o interesantă prefață (aparatul critic al acestui volum este superior primului volum tipărit), care ne dezvăluie concepția folcloristului Alexandru Vasiliu:
,,În culegerea mea am povești numai cu cuprins gospodăresc - serios - cum se zice pe cărturărește. Sunt însă și povești care au un cuprins mai hazliu. Dar firea mea pare că nu m-a îndemnat să pun pe hârtie și acele povești.
Apoi mai sunt povești al căror cuprins nu-i de loc gospodăresc - serios; îi mai mult porcos-buruienos. Am auzit și de-acelea v-o câteva, dar nu le-am pus pe hârtie, căci inima mea a fost croită pe altfel de tipar... pe tiparul valurilor și feluritelor greutăți, care m-au făcut să nu tocmai pun așa de mult preț pe povestirile prea din cale afară ieșite din rândul celor cu cuprins mai așezat."
Poveștile și legendele culese de Alexandru Vasiliu au un profund conținut uman, caracterul lor etic, moral ieșind cu pregnanță în evidență. Ele ne dezvăluie adâncile trăsături de caracter ale poporului nostru, înaltele sale aspirații, lupta sa neobosită pentru triumful binelui, pentru dreptate. Aceste calități ale poporului roman sunt prezente și în poveștile: Chiperiu Viteazul lumii, Povestea lupului năzdrăvan și a Ilenei Cosânzene, Manea Câmpului, Povestea lui Petrigor și a lui Petrea Tâlhariu, Trigti Copil și Inia Dinia, Povestea Vatavului ș.a.
,,Din povestirile culese de Alexandru Vasiliu - afirma criticul I. D. Bălan în prefața volumului intitulat Povești, tipărit de Editura tineretului în 1960 - se desprinde limpede ideea că viața este o luptă neîntreruptă între bine și rău, între frumos și urât, între viciu și virtute. Eroii acestor povești, înzestrați cu un deosebit simț al dreptății și al echității sociale, nu au astâmpăr până ce nu stabilesc chiar cu riscul vieții și al tinereții lor, dreptatea, și nu se răzbună din unghiul unei înalte ținute etice pe răufăcători.
Mai trebuie să adaugăm că poveștile lui Alexandru Vasiliu - în ciuda unor asemănări cu alte basme și povești din diferite regiuni ale țării (încă o dovadă a intensei circulații a folclorului) – poveștile au o indiscutabilă valoare, atât prin tematica lor variată, cât și prin frumusețea expresiei, puterii de portretizare și prospețimii dialogului. Alexandru Vasiliu indică în acest volum cu mai multă minuțiozitate sursele de unde a cules poveștile și legendele. De pildă la povestea Triști copil și Inia Dinia se precizează: ,,Auzită în sara de joi 30 octombrie 1897, de la moșneagul Pavăl Bârtea, mort în toamna anului 1898, în vârstă de aproape 80 ani". Mai mult decât atâta, Alexandru Vasiliu la multe dintre poveștile sale face și interesante și ample trimiteri la variante.
Harnicul institutor al Tătărușilor (a funcționat în acest sat între anii 1895-1929), colaborator al revistelor Șezătoarea și Ion Creangă, a rămas până la apusul vieții (a decedat în anul 1945 în comuna Drăghici din județul Muscel, de unde a fost reînhumat, în 1955, la Tătăruși), același om simplu și muncitor, îndrăgostit de minunatele noastre creații populare. Sunt grăitoare în acest sens paginile scrise de folcloristul român Artur Gorovei, care, în volumul său intitulat învățători folcloriști, îi dedică câteva pagini semnificative și lui Alexandru Vasiliu:
,,Nu si-a schimbat nici graiul, nici portul, nici traiul, chiar acum ajuns la bătrânețe." ,,Iesit la pensie, trăiește tot acolo, și tot cântă din fluier, ca în tinerețe.
În finalul medalionului pe care i-l consacră, Artur Gorovei ajunge la următoarea concluzie, pe care ne-o însușim întrutotul:
,,Nu a scris tare mult, dar a scris tare bine."
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introduceti comentariul dvs. aici